“Aaa, înțeleg.”, “Serios, cum ai trecut peste?”, “Îmi pare rău, ce să zic…”, “Vaai, îmi pare rău să aud asta.”, “Eu nu stiu ce m-aș fi făcut în locul tău!”

Și lista continuă. Probabil doar citind sintagmele pe care le-am scris mai sus, ți-ai imaginat o întâmplare mai puțin fericită din viața ta la care oamenii cărora le-ai povestit-o sau de care au aflat din alte surse au avut asemenea reacții.

Se zice că durerea nu se simte la fel la 2 oameni, fie ea fizică sau psihică. Pierderea uneo persoane prin deces garantat doare mai tare decât îndepărtarea fară recurs a vreunui prieten de care nu te despărțeai o clipă în liceu. Picarea unui examen de care depindea admiterea la o facultate bună e mai dureroasă decât un patru în lucrarea de la mate din clasa a 6-a. Mustrarea de către părinți doare mai tare decât că cel mai bun prieten nu ți-a răspuns la telefon într-o situație de urgență. Grija față de oamenii din jurul nostru, față de familie și prieteni pălește cu anii. Dragostea față de mamă poate să moară indiferent de cât de criticat ești de oamenii care iți aud povestea. Dragostea față de tată poate să nici nu existe dacă nu l-ai cunoscut vreodată oricât de mult insistă oamenii din jurul tău că trebuie să-l cunoști, deoarece ți-a dat viață.

Nu.

Am avut parte de un episod destul de surprinzător în viață când am stat față în față preț de câteva clipe cu omul care a iubit-o pe mama acum 25 de ani. Haideți să vă fac să înțelegeți un lucru: Familia nu înseamnă neapărat părinți biologici, dragostea nu înseamnă îndeplinirea fiecărui moft, aprecierea nu înseamnă un like pe instagram sau facebook. Generația mea s-a măsurat în aprecieri și likeuri virtuale fară ca omul care iți privește zâmbetul vesel de prin poze, să știe că acasă tocmai s-a sfârșit un mega scandal. S-a măsurat în experiențe de neuitat cu nopți pierdute în cluburi cu o mega gașcă de prieteni, fară să se ia în considerare banii aruncați pe niste momente atât de vagi, seci, goale. S-a măsurat în haine de brand și telefoane de ultimă generație, fară să știe că frigiderul iți stă cam gol acasă.

Cum ziceam, furnizorul tău de experiențe poate să însemne o noapte petrecută pe întuneric pentru că factura de lumină a depășit posibilitățile familiei, poate să însemne blocajul emoțional pe care îl ai când te trezești singur într-un oraș nou și nu cunoști pe nimeni, poate să însemne oamenii înșelători de care te agăți cu speranța că ei vor face o schimbare în viața ta (și o fac). Mereu ai ceva de învățat.

Povestea începe într-o zi de mai sau iunie, nici nu mai țin minte bine. Eram îmbrăcată într-un costum negru, serios, special pentru finalizarea anului școlar. Terminam clasa a 12 și eram emotionată pentru că urmabacul, probele alea afurisite pe lângă care am înghețat bocnă.

Vremea era frumoasă în acea zi. Așteptam cu mama în tribunal pe o băncuță de lemn dată cu lac. Era singura modalitate prin care îmi puteam aduce tatăl pe calea cea draptă, să mă vadă, să conștientizeze faptul că dragostea dintr-o noapte a dus la apariția mea și cu asta a venit o responsabilitate uriașa și să învețe că niciunul din panticipanții cu vârste de 21-22 de ani nu știa ce înseamnă, un copil. Eram calmă, așteptam. O aud pe mama spunandu-mi scurt: “Uite-l că venii.” Nu mă uitam la ea, nu mă uitam la ușa, mă uitam în gol. Când am auzit-o mi-am îndreptat privirea către ieșire. Intrase un bărbat, dar nu știam la cine să mă uit exact, era o zi aglomerată, era agitație. S-a apropiat de noi un bărbat înalt, grizonat, cu un chip bătrân, trecut, trist: “Bună, mamă.” M-am uitat la el preț de 2 clipe, apoi mi-am pierdut interesul. “Nu te uiți la fie-ta?” S-a făcut liniște brusc sau cel puțin eu așa simțeam. Ne-am întâlnit privirile pentru un moment, atât, nu a existat nimic mai mult. “Stiu, stiu, și acum ce mai vrei?”

18 ani de lipsă, tăcere, dezinteres și primele cuvinte pe care așa zisul tată mi le-a spus au fost astea “și acum ce mai vrei” Mă bufnea râsul. Era o situație comică. De ce? Pentru că nu aveam nicio așteptare.

Era încă o lovitura la care știam că nu merită să reacționez. Am tăcut. Am fost chemați în sală.

Ce vreau să scot în evidență este că un “Îmi pare rău” nu ameliorează vreo durere, nu șterge vreun eșec sau resetează o viață. A fost o experiență seacă, un străin complet a fost cel ale cărui trăsături le-am moștenit. Ca și cum ești făcut într-o eprubetă, iar după ce cuptorul și-a terminat treaba, m-a aruncat în brațele bunicilor. Mama și tata au existat, doar că nu au fost cei la care majoritatea vă gândiți. Au fost oameni care au crescut copii, care m-au învățat tot și care sunt și azi alaturi de mine.

Mulaj personalizat, cadoul perfect de cuplu, produs oferit de Experimentează

Te-a emoționat povestea de mai sus. Haha, de ce? Gândește-te că te lovești de un străin pe stradă, vă spuneți “scuze” și mergeți înainte. Atât. Asta a fost tot.

“Eu nu stiu ce m-aș fi făcut în locul tău!” ăsta e răspunsul pe care l-am primit la o cină romantică cu un tip arătos. “Eu nu m-aș descurca fară ai mei.” Și eu îi am pe ai mei, nu răstălmăcii poveștile, ascultă cu atenție. Parinții au existat, m-au crescut și m-au educat, m-au învățat cum să fac diferența dintre bine și rău și cum să fac alegeri cu cap, să mă gândesc de 2-3 ori înainte să acționez și cum să judec în situații dificile. Acum a venit rândul meu să îi ajut.

Experiențe dezvoltare personală: asta scrie la inceputul povestii fiecaruia. Intreagaviata e construita din experiente si experiente care te ajuta sa cresti, sa te dezvolti si sa inveti.

Înțeleg că majoritatea oamenilor care mă întâlnes și cărora le spun povestea vieții mele se raportează la situația lor și din start șterg tot ce inseamna părinte, pentru că ei altfel nu au cum să vadă lucrurile, ei așa știu, ei asa văd familia, nu au cum să se pună în locul tău, mecanismul lor este crescut și învățat altfel. Uite că sunt și situații diferite, nu crapă nimeni dacă nu are un interes aparte să își găsească părinții biologici, nu înseamnă ca nu ești piaza rea pentru că nu te interesează de niste străini când nici ei nu s-au interesat de tine.

Ce înveți de aici? Să nu lași întâmplările mai puțin plăcute să iți pună capac, să nu lași oamenii aparent inofensivi să te cunoască în detaliu și să-ți afle punctele slabe, să înveți să te aperi în fața oricui.

Situatiile diferă, oamenii diferă, dar rămâne totusi un moment hazliu când  aud scuzele celorlalți. Spne-mi ”Felicitări!” Sunt încă în picioare. Nu e un sfârșit de lume, drumul e în față.

Articol scris pentru SuperBlog 2020 – spring edition. Proba 2

Please follow and like us:

One Reply to “Ca să mergi în pantofii altuia un km trebuie să știi să mergi pe tocuri”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *