breath

În cutia ruginită din sertar

I-am văzut mereu ochii liniștiți, visători, iubitori, în fiecare dimineață de vară în care stătea afară, pe terasă. Se trezea devreme, își făcea cafeaua și se ducea afară. În zilele ploioase sau reci, stătea la măsuța albă din bucătărie, lângă fereastră, dar mereu avea aceeași privire. Niște ochi căprui mari, luminați, sticloși, cu niște gene perfecte, lungi, dese care îi conturau uimitor maroul deschis al irisului.

Era o femeie puternică, înaltă, destul de solidă, nimeni nu își putea imagina că ascunde atâta iubire și nostalgie sufletul ei.

Locuia singură, de la moartea lui… și își petrecea bătrânețea într-o căsuță modestă de la marginea orașului. Oamenii o cunoșteau, o admirau pentru cât de săritoare era și cât de des își deschidea sufletul în fața lor.

Mereu am văzut-o la fel. Dar uneori stau și mă gândesc că niciodată nu am aflat motivul din spatele zâmbetului ei cald, care i se desena timid pe chip, în fiecare dimineață la cafea.

Îi făceam curat în casă într-o zi, și am prins curaj să-I întru în dormitor, strângându-i lucrurile pentru a le spală. Am intrat în cameră și un miros dulce m-a lovit puternic în față. Avea o lumânare cu miros de cireși mereu aprinsă în camera ei. Doar în camera ei. Adora cireșele, dulceața lor și gingașia cu care cresc fructele astea. Avea și-n curte 2 cireși mari, voioși, superbi.

I-au strâns lucrurile și m-am oprit lângă pat. Avea o noptieră din lemn dur lângă pat. De un maro închis, acoperită cu o năframă albă ca laptele. Sertarul de sus era intredeschis. Știu că nu trebuia să-l deschid, dar nu m-am putut abține. Nu am găsit nimic interesant acolo. Doar o cutie ruginită, veche, cu un colț rupt și de o culoare oribilă. M-am gândit dacă îi mai trebuie, dacă nu cumva a uitat de ea de atâția ani, dar totodată aveam un semntiment ciudat… ca și cum acea cutie urâtă era mai prețioasă decât un diamant pur. M-am uitat lung la ea și nici nu mi-am dat seama că pașii i se opriseră în pragul ușii.

Mi-am ridicat privirea speriată și văzând-o am scos un sunet scurt. Nu mă așteptam să mă prindă așa și îmi era teamă să nu interpreteze altceva. Mă simțeam tare neghioabă că am cutezat să-I umblu femeii prin lucruri. Mi-am cerut scuze că am intercut măsura, dar am întrebat-o dacă nu vrea să-I fac curat și prin dulapuri sau sertare. Era o femeie bătrână, casa nu se mai ținea așa bine, iar vârsta nu-I mai permitea să-și curate cum se cuvine camerele.

Intrasem la ea în casă cu gândul să o ajut. Să o scap de niște vechituri ca să poată respire aer curat. Mă cunoștea de atâta timp, n-avea cum să creadă altceva.

Rar mi-a dat să văd, în toți anii de curățenie la domiciliu, o casă așa primitoare. Chiar dacă era veche avea un aer diferit. Nu te inecai când intrai pe ușă, nu era același miros de casă de om bătrân, era ca o îmbrățișare caldă, lungă, de care ai disperată nevoie. Te relaxa. Era o viață de om tipărită pe pereți, o viață întreagă desenată în fiecare pas mai apăsat pe parchetul vechi și scârțâitor, o viață plină de amintiri creionate pe mobilă și pe tavan.

“Deschide-o.”

Mi-a zis-o pe un ton cald având același zâmbet timid și aceiași ochi umezi. N-am avut curaj. A venit lângă mine, s-a așezat pe pat, și-a sprijinit bastonul pe marginea noptierei și a scos, cu niște mâini tremurânde, cutia ponosită din sertar.

S-a uitat la mine scurt și a deschis cutia rapid. Un miros de cireș provenind din cutiuță a umplut și mai mult camera. Parcă m-a trimis într-un vis.

A scos o altă cutiuță albă, impecabilă de acolo. A vrut să o deschidă și mi-a zis pe un ton nostalgic: “10 motive mi-a dat.” M-am uitat la cutia albă, m-am uitat la ea. Eram nedumerită.

Pe măsură ce caută deschizătoarea la cea de-a 2-a cutiuță a început să-mi spună: “Prima dacă ne-am întâlnit accidental, în fața bisericii din orașul său. Îmi scăpasem cărțile pe jos, atât de neîndemânatică eram. A două oară a avut curaj să mă invite la un ceai cald, la ceainăria mică din colțul străzii pe care locuia el. I-am zâmbit în semn de accept și în momentul ăla un fluture albastru mi-a aterizat pe umăr. M-am speriat și am țipat. El a râs de mine. A treia oară a pierdut intenționat tramvaiul ca să mai stea cu mine în stație; el a zis că a fost norocos pentru că a mai avut ocatia să se uite în ochii mei o dată. Apoi a venit ziua noastră preferată. Seara în care ne-am sărutat prima dată. Trecuseră două luni de când ne vedeam, tremuram toată, luna strălucea puternic pe cer în acea seară. Perechea de cercei lungi de argint pe care mi i-a oferit de ziua mea și pe care i-am pierdut. Și acum îmi pare rău de ei. Of! Mi i-a dat înapoi așa, ca două mărgeluțe mici. După un an mi-a spus că mă iubește. Nu l-am crezut, pentru că-l certam mereu că fuma și credeam că de asta o zice. He, he. Apoi, doi ani mai târziu, ziua în care ne-am căsătorit. Când a apărut Stela mi-a oferit o steluță de argint, pentru că i-am darut o fetiță. A adorat acel copil toată viața lui. După 25 de ani de căsătorie mi-a oferit un colier de argint cu un medalion cu piatră mică pe care l-am scăpat pe ciment și care s-a rupt. A rămas doar piatra întreagă. A facut o pauză lungă. 10 motive. Atât mi-a dat. Și au fost suficiente să-l iubesc o viață.”

N-am putut să o întrerup cumva. Îmi arăta spre fiecare pietricică, spre fiecare talisman din cutie pe măsură ce-mi povestea. Îmi explica care erau aceste 10 motive. Era prima dată când o auzeam vorbind de el așa.

Mi-au dat lacrimile, nici nu am putut să-mi ridic privirea de la pachetul ei atât de prețios. Avea 10 brațări charm păstrate în stare perfectă, ca noi. Mi-a pus o palmă caldă pe obraz, mi-a ridicat privirea pironită în pământ și m-a privit atent. Ochii îi erau înlăcrimați, dar zambeau, dragii de ei.

“Îți fac o cafea, Stela?”

Mult timp mi-a luat să înțeleg. După 47 de ani de căsnicie și 8 ani de singurătate, trăia dimineața tot alături de el, tot alături de tata.

Singură, cu o amintire vie păstrată în cutia ruginită din sertar.

Articol scris pentru #SuperBlog2019 – Proba 9

Please follow and like us:
error

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *